Biserica Sfantul Ilie-Rahova este una din cele opt biserici translate in timpul regimului comunist, in anul 1984. Pe locul unui lacas de cult din vechime, a fost ctitorita o biserica frumoasa, la anul 1706, de Safta Brancoveanu, fiica lui Constantin Brancoveanu - marele domnitor roman, canonizat de Biserica Ortodoxa Romana. Acesta a fost ctitor a peste 100 de biserici si manastiri, iar viata sa s-a sfarsit brusc, fiind omorat de turci, impreuna cu cei patru fii ai sai, deoarece nu ti-a tradat credinta crestina.
Biserica initiala a fost avariata de cutremurul din 1802. De aceea monahul Isaia Novaceanu zideste actuala biserica cu hramul Sf. Ilie - Prooroc.
Frescele au fost executate in 1874 de celebrul pictor Gheorghe Tattarescu. Acesta s-a iscalit pe peretele naosului, in partea de jos a icoanei ce-l reprezinta pe protectorul sau - Sfantul Gheorghe. Biserica a fost restaurata in 1950 si apoi in 1991-1998.
Prin istoria si infatisarea ei, dar mai ales prin slujbele si rugaciunile ce se inalta necontenit aici, Biserica Sfantul Ilie este pentru orice bucurestean, pentru orice roman si pentru orice crestin ce-i trece pragul - prilejul de a a-si pleca genunchiul in fata unei icoane, pentru a-si inalta sufletul si simtirea.
Prima biserica
Despre prima biserica avem doar o insemnare in Anatefterul sau Condica de rinduieli a visteriei, facuta la 20 iulie 1724, in timpul domniei lui Nicolae Alexandru Mavrocordat (1719-1730) si se refera la subventia acordata de acest domnitor bisericii cu hramul Sfintul Ilie de la Gorganel, din mahalaua Sfintei Mitropolii, avind urmatorul cuprins:
"Leat 7232 (1724), iulie 20. Din porunca luminatului domnului nostru Io Nicolae Alexandru Voievod. Facut-au maria sa mila sa se dea de la visterie, in toti anii, la biserica Gorganelul, de aici den Bucuresti, unde iaste hram Sveti Ilie Prooroc, in mahalaua Mitropoliei, ceara oca 2, bani unghi 2".
Rezulta din aceasta insemnare ca, la inceputul veacului al XVIII-lea, exista pe malul drept al Dimbovitei, in mahalaoa Mitropoliei, un gorganel, adica o ridicatura de pamint, de felul gorganului de pe malul sting al riului, din fata Cismigiului, dar mai mica, avind zidita pe el o biserica, cu hramul Sfitul Ilie.
Gorganelul era, dupa toate probabilitatile, pe locul unde a fost construita a treia biserica, in 1837-1838, inlocuind-o pe cea din 1746-1748.
Aceasta localizare se sprijina pe traditia bine statornicita ca, in cazul inlocuirii unei biserici vechi, darapanate, cu alta noua, pe acelasi loc, sa se mosteneasca hramul sau sa se pastreze si cel vechi, atunci cind se alege altul nou. Traditia s-a aplicat si bisericii de la Gorganel. Hramul lacasului din vremea lui Nicolae Mavrocordat a fost mostenit de cel nou, ridicat in 1746-1748 si a ramas ca al doilea hram si la al treilea lacas, construit pe acelasi loc, in 1837-1838. Pe de alta parte, actuala biserica Sfintul Ilie-Rahova se afla chiar sub Dealul Mitropoliei, a carei mahala se intindea pe vremea lui Nicolae Mavrocordat pina dincolo de Gorganel. O alta biserica cu hramul Sfintului Ilie nu mai exista in preajma Mitropoliei, cea mai apropiata fiind tocmai la Gorgani.
Cu prilejul zidirii primei biserici, amintita sub Nicolae Mavrocordat, o buna parte din Gorganel, care, asa cum arata numele, era de mici proportii, ca o movilita, a fost netezita, spre a se pune temelia sfintului lacas. Cind s-a ridicat a doua biserica, s-a mai taiat inca o parte, iar la constructia celei de-a treia biserici, mai mare, care exista si azi, a fost nivelat si ce mai ramasese din vechea ridicatura de pamint. Asa incit, in vremea din urma, nu s-a mai putut observa, spre deosebire de Gorganul din fata Cismigiului, urma Gorganelului de altadata, iar daca nu s-ar fi pastrat insemnarea din Anatefter, nici n-am fi banuit ca a existat cindva, in dreapta Dimbovitei, aceasta movilita si biserica de pe ea.
Cind a fost construita biserica si de catre cine, nu stim. Presupunem ca ea exista la sfirsitul veacului al XVII-lea si a avut o durata de citeva decenii, chiar daca va fi fost de lemn. De asemenea, nu cunoastem imprejurarile care au dus, catre mijlocul secolului al XVIII-lea, la inlocuirea ei cu a doua biserica si daca aceasta s-a datorat subrezirii cauzata de trecerea vremii, distrugerii de pe urma incendiilor din 1718 sau 1739, jafului turcesc si tatarasc din 1737, cind au fost arse si pradate mai multe manastiri si biserici din Bucuresti sau mai degraba cutremurului devastator din 31 mai 1738.
A doua biserica
Nici despre a doua biserica, cu hramul Sfantului Ilie, care a inlocuit-o pe cea dintai, in mahalaua Mitropoliei, numita acum Mahalaua Golescu, nu avem multe date. Stim, din pisania actualei biserici, ca cel de-al doilea lacas a fost zidit intre anii 1746-1748, „de monahul Isaia Novaceanu, sora sa Sanda si sotul ei Atanasie". Dar monahul Isaia si rudele sale n-au fost singurii ctitori ai acestei biserici, caci ea a avut si alti ajutatori si binefacatori. In Condica Sfintei Mitropolii in care sunt trecute numele ctitorilor a feluri de manastiri, fara data, este inscris si Pomelnicul bisericii din mahalaoa Golescu, hramul Sfeti Ilie, care cuprinde doua randuri de ctitori, dupa cum urmeaza:
„Vii: Safta, Radu, Safta, Constandin, Smaranda, Toma, Safta, Nicolae, Balasa, cu tot neamul lor;
Morti: Constandin Vvd., Marica Doamna, Radu, Maria, Preda, Stefan, Iordache, Negoita, Zoita, Ioan, Ancuta, Toader, Tudora, Istrate, Voica, Maria, Constandin, Maria, Marica, Ancuta;
Vii: Stefan arhiereul Neofit ieroschomonah, Isaia ieroschimonah, Calist preotu, Maria presv., Radu logofat, Stoica Neagoe, Ilinca, cu tot neamul lor;
Morti: Radu, Marica, Stana".
Primul rand de ctitori, mentionati la vii, sunt: Safta, cea de-a patra fiica a lui Constantin Voda Brancoveanu, nascuta la 1686 si casatorita in 1700 cu vornicul Iordache Cretulescu, impreuna cu fiii ei, Radu, Constantin, Toma, Nicolae si sotiile lor, Safta, Smaranda, Safta Balasa, iar la morti: voievodul Constantin Brancoveanu, decapitat la Constantinopol in 1714, Marica Doamna, vornicul Iordache Cretulescu (1680-1746), sotul Saftei Brancoveanu si alti decedati din familia lor.
In al doilea rand de ctitori, vii si morti, sunt trecuti, alaturi de Isaia schimonah, fara vreo legatura de rudenie intre ei, din care lipsesc Sanda, sora lui Isaia si Atanasie, sotul ei, consemnati ctitori in pisania actualei biserici.
Cele doua randuri de ctitori, din familii diferite, a dat loc la felurite interpretari si a indemnat pe unii cercetatori sa afirme ca cei mentionati inainte de Isaia ieroschimonah, celui de-al doilea lacas, sunt luati din pomelnicul primei biserici, de la Gorganel, existenta la 1724, in vremea lui Nicolae Mavrocordat.
in realitate, Safta Cretulescu, nascuta Brancoveanu, prin diata intocmita la 3 aprilie 1747, cu cateva zile inainte de moartea sa, vaduva fiind caci sotul ei, vornicul Iordache Cretulescu, decedase in toamna anului 1746, fara sa mai apuce sa-si faca testamentul, lasa, intre altele, „300 taleri la biserica Sfantului Ilie cea noua, ca sa fie pentru poleit si pentru ce va mai trebui".
Rezulta limpede, pe de o parte, ca este vorba de a doua biserica, cea noua nu de precedenta, amintita la 1724, iar pe de alta parte, ca pomelnicul ctitorilor acestui lacas a fost inscris in Condica Sfintei Mitropolii, care nu este datata intre toamna anului 1746, dupa decesul vornicului Iordache Cretulescu, trecut la morti si sfarsitul lunii aprilie 1747, pana la moartea Saftei Brancoveanu, mentionata la vii. Mai retinem ca, la inceputul anului 1747, biserica nu era terminata, cel putin la interior, de vreme ce Safta Brancoveanu daruieste o suma importanta de bani „pentru poleit si pentru ce va mai trebui".
Asadar, Safta Brancoveanu, care zidise impreuna cu sotul ei, intre anii 1720-1722, frumoasa biserica Cretulescu din Bucuresti si ajutase cu darnicie alte biserici si manastiri, este ctitora la cel de-al doilea lacas cu hramul Sfantul Ilie, din mahalaua Golescu, alaturi de ieroschimonahul Isaia Novaceanu si ceilalti binefacatori trecuti in pomelnicul amintit.
Despre monahul Novaceanu stim ca isi are numele de calugarie Isaia, dar pe cel de botez nu il cunoastem. Nu se stie nici unde a fost el cleric, pentru ca nu este trecut in Catagrafia Sfintei Mitropolii, ca Teofan schimonahul, de pilda, ctitorul bisericii Sf. Nicolae din Prund, zidita la 1682. Numele de Novaceanu, pe care il gasim si la o ruda a lui Isaia, „dumneaiei cocoana Maria Novaceanca ot mahalaua Sfantului Ilie, Podul Calitii", inmormantata la 1854 in cimitirul din curtea bisericii, este numele familiei, care s-a mentinut, cum vedem, peste un secol si jumatate in acest cartier al orasului.
Cat priveste pe cei trecuti in randul al doilea de ctitori, alaturi de Isaia Novaceanu, in pomelnicul din 1747, nu avem deocamdata informatii despre ei.
Cum lesne se poate constata, dintre ctitorii celui de-al doilea lacas numai monahul Isaia Novaceanu a fost trecut in pisania bisericii actuale si, impreuna cu el, „sora-sa Sanda si Atanasie, sotul ei", care nu sunt mentionati in pomelnicul din 1747. Aceasta s-ar explica prin faptul ca s-a sters din amintirea enoriasilor. Pe de alta parte, monahul Isaia Novaceanu avea rude in acesta mahala, care s-au ingrijit de-a lungul anilor de soarta sfantului lacas, ajutandu-1 dupa puterile lor si drept urmare au fost considerate, impreuna cu el, ctitori ai bisericii.
Astfel, din scrisoarea pe care Sanda, sora lui Isaia, a trimis-o la 25 februarie 1767 mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787), cunoastem ca sotul ei Tanase (Atanasie) a fost logofat de visterie, la fel si ginerele lor, Radu, care a avut de sotie pe Marica. La aceasta data, dupa 20 de ani de la zidirea bisericii, Sanda si Marica, adica mama si fiica, erau amandoua vaduve si se angajau, cum rezulta din scrisoare, sa faca cu cheltuiala lor „patru chilii cu camarutele lor, dinaintea bisericii Sfeti Ilie, pe locul Sfintei Mitropolii, ca sa saza intransele femei sarace si un dascal, sa invete copii, care chilii sa nu fim slobode atat noi, cat si oricine din neamul nostru sau alticineva a le da cu chirie sau a le da sa ramaie la alta mana, ci sa fie ale bisericii".
Rezulta ca biserica a fost cladita „pe locul Sfintei Mitropolii", in mahalaua Golescu si avea in jurul ei, spre apus, case donate de credinciosi, iar la strada locuintele embaticarilor, cumparate cu timpul de epitropie, care va ridica in locul lor alte cladiri, ce vor fi date cu chirie, spre a face venit parohiei. La miazazi, se afla cimitirul, cu morminte ce ajungeau aproape de zidul bisericii, mentinut pana la inceputul secolului nostru cand a fost desfiintat. Din dragoste crestineasca, ctitora Sanda fiica ei, Marica, au cladit casa „dinaintea" bisericii, ca sa ajute „femei sarace", fara sa uite de copii, carora le trebuia „un dascal", spre luminarea mintii. Fapta buna insotea, astfel, actul credintei, dovedit prin ctitoria bisericii.
La inceput, biserica, unde se adunau credinciosii din imprejurimi, in mare parte plapumari, pantofari, dogari si varari, a purtat pe langa numele hramului si pe cel al mahalalei Golescu, in cuprinsul careia era cladita. Pomelnicul ctitorilor ei din 1747, cum s-a vazut, este intitulat: Pomelnicul biseridi din mahalaua Golescu, hramul Sfeti Ilie. Cu vremea, cartierul a fost acela care a imprumutat hramul bisercii, numindu-se, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, mahalaua Sfantul Ilie.
Cand s-au trasat ulitele in cartier, la inceputul secolului al XlX-lea, s-a adaugat numele hramului si denumirea strazii pe care se afla biserica, fapt pentru care ea a avut diferite denumiri in timp, urmare schimbarilor intervenite in numirea strazii.
Astfel, biserica s-a numit o vreme Sfantul Ilie din Ulita Calicilor, asa fiind denumita strada pana la bariera, de unde incepea Calea Graiovei, dupa numele orasului catre care ducea acest drum. Strada si-a luat aceasta numire de la oamenii sarmani, numiti atunci calici sau misei, fie ca aveau betesuguri trupesti, fie ca erau oropsiti de soarta, ce asteptau mila trecatorilor la capatul acestei ulite, care incepea de la podul de peste Dambovita, din fata fostei Curti Domnesti.
Dupa pavarea ulitei cu barne de lemn, strada numindu-se Podul Calicilor, ca si alte trei ulite din Bucuresti: Podul Mogosoaia, Podul Beilicului si Podul Targului de Afara, bisericii i s-a zis Sfantul Ilie de pe Podul Calidlor. Intrucat boierilor care locuiau pe Podul Calicilor, (caruia turcii ii ziceau Podul Haidam), le convenea pronuntara greceasca de Podul Calitii, cu nume frumos de femeie, caci numele Calita il purtau atunci si femei din popor si boieroaice, biserica s-a numit, dupa denumira strazii, Sfantul Ilie de pe Podul Calitii. Numirea de „pod" s-a pastrat si dupa introducerea caldaramului de piatra, in 1838, prin contributia locuitorilor.
Primul preot atestat documentar a fost Iordache, care, prin diata intocmita in vara anului 1769, lasa sotiei sale Vlada si „bisericii Sfeti Ilie" casele sale din mahalaoa Golescu. El a fost urmat de „popa Nicolae ot mahalaoa Golescului, de la Sfeti Ilie", care semneaza ca martor zapisul din 15 septembrie 1769 prin care presbitera Vlada, vaduva preotului lordache, recunoaste stapanirea bisericii asupra „caselor cu embatic ce-i fusesera daruite de Safta Costinoaia".
Alt preot este „Florea erei duhovnicul", care cumpara la 2 ianuarie 1834, in mahalaoa Sfantului Ilie, pe Podul Calicilor, o „casa cu pravalie de la Chirita si Stefan Vulpescu", iar la 3 februarie 1836 o vinde Saftei Argintoianca. El a slujit la aceasta biserica 27 de ani, pana la 1836, cand s-a retras, pentru ca ii slabise vederea, iar spre sfarsitul vietii orbise. In Catagrafia de toti preotii si diaconii din plasa de jos Bucuresti, intocmita la anul 1841, „preotul Florea, hirotonit la 12 decembrie 1807, pentru biserica Sfeti Ilie de pe podul Calitii" este mentionat „nevolnic". S-a intretinut din pensia ce i-o dadea biserica, pana in 1854, cand a decedat. A fost inmormantat in curtea bisericii, langa altar, alaturi de sotie si copii. Pe piatra mormantului sau, care a fost incorporata in zidul de raiazanoapte al bisericii actuale, aproape de a doua fereastra din stanga, pentru a marca locul unde a fost ingropat, este gravata inscriptia: „M-am asezat la aceasta sfanta biserica la leat 1805, decembrie 20, pana la leat 1836". Anul 1836 din inscriptie nu este data decesului, ci anul pana la care a slujit ca preot al bisercii. Intre 20 decembrie 1805-12 decembrie 1807, data hirotonirii in preot, a fost cantaret, tot la aceasta biserica.
Ultimul preot a fost Ioan Castristie, un apropiat al episcopului Neofit al Ramnicului (1824-1840) si viitor mitropolit al Ungrovlahiei (1840-1849). El s-a asezat aici „la leat 1836, iunie 8" si a slujit la biserica noua, aflandu-se printre cei care au contribuit direct la inaltarea ei.
A doua biserica construita de zid intre anii 1746-1748 si inzestrata de ctitorii ei cu frumoase podoabe si obiecte ce cult, din care unele se mai pastreaza pana azi in biserica noua, a dainuit peste 90 de ani, rezistand cutremurelor din 26 martie 1790, 27 noiembrie 1793 si celui din februarie 1794, dar cutremurul cel mare din 14 octombrie 1802 a zdruncinat-o din temelii, incat „cu mare frica se mai adunau crestinii aici pentru rugaciune", cum spune pisania bisericii care a inlocuit-o, determinand demolarea ei, in 1837.
A treia biserica (cea actuala)
Ctitorul actualei biserici (a treia) este vornicul Fotache Stirbei, care si-a avut casele pe Podul Calicilor, in apropierea bisericii Sfantul Ilie.
Stim despre el ca era fiul vornicului Badea Stirbei si pe timpul revolutiei de la 1821 nu s-a refugiat la Brasov, ca cei mai multi boieri, ci a ramas pe loc, iar dupa intrarea turcilor in Bucuresti semneaza greceste, al zecelea din cei 15 boieri subscrisi, memoriul catre baronul Grigore Stroganov, ambasadorul rus la Poarta Otomana, pentru transmiterea catre sultan a cererii de „restabilire a privilegiilor tarii". De asemenea, iscaleste al optulea, din cei 15 boieri ramasi in Bucuresti, plangerea catre contele Wittgenstein, comandantul trupelor rusesti din Basarabia, privind intrarea turcilor in principat, cerand o eventuala interventie a rusilor.
Ajuns la batranete, vaduv si fara urmasi, vornicul Fotache Stirbei si-a intocmit diata, la 17 februarie 1828, prin care a hotarat sa zideasca o biserica, cu hramul Sfanta Treime, chiar in curtea caselor sale, „pe Podul Haidam, de aici din Bucuresti, ce se zice si Podul Calicilor", unde sa se pomeneasca „atat neamul meu, cat si neamul d-ei raposatei cocoanii Ralitii, iubita mea sotie", lasand pentru aceasta tot avutul lui, „afara de robii tigani, care la sfarsitul vietii mele au sa fie iertati si slobozi cu desavarsire".
Totodata, el a stabilit si dimensiunile bisericii: „sase stanjeni lungime si trei stanjeni latime", asezata la o departare de strada de „opt stanjeni, ca sa se faca si pravalii si sa ramaie si doi stanjeni loc slobod, sa se poata trece". De asemenea, a statornicit „a sa tinea podoaba bisericii cu doi dascali, cantareti in strani, cu glas bun, cum si doi preoti cuviosi, iarasi cu glas bun si de va mai prisosi din venit sa se puna si un diacon, iar buna randuiala o va avea epitropul ce-l voi numi eu sau se va aseza dupa vremi". In sfarsit, ctitorul a precizat ca de se va intampla sa treaca din aceasta viata inainte de a-si vedea implinita dorinta, atunci sa faca lucrul acesta o eforie, oranduita de el si alcatuita din „Prea Sfintia Sa Parintele Chir Neofit, Episcopul Ramnicului Noul-Severin, d-lui Banul Barbu Vacarescu si D-lui Vornicul Gheorghe Filipescu".
La scurt timp dupa intocmirea diatei, vornicul Fotache Stirbei si-a dat obstescul sfarsit, fara sa-si vada visul realizat si a fost ingropat in cimitirul bisericii Sfantul Ilie, langa sotia sa Ralita, nascuta Ghica, decedata mai inainte, astfel ca zidirea sfantului lacas a ramas in seama eforiei, potrivit dorintei fericitului donator.
Cand toate formalitatile pentru punerea in executare a diatei, care au durat pana in anul 1837, au fost incheiate, s-a putut trece la constructia noii biserici. Dar s-a ivit „o piedica". Pe Podul Calitii, pe o distanta de cateva sute de metri, pe stanga, pornind de la Dambovita, existau deja trei biserici: Domnita Balasa, Sfantul Nicolae din Prund si Sfantul Ilie si urma sa fie ridicata acum pe dreapta, in curtea caselor donatorului, inca o biserica, a patra, cu hramul Sfanta Treime.
La staruinta preotului Ioan Castrisie, de la biserica Sfantul Ilie, episcopul Neofit al Ramnicului, unul din cei trei efori desemnati de ctitor cu executarea diatei si membru al Locotenentei mitropolitane (1834-1840), a gasit solutia potrivita. Tinand seama ca biserica ce urma a se cladi nu avea enorie, iar biserica Sfantul Ilie, zdruncinata din temelie de la cutremurul din 1802, era gata a se prabusi, a hotarat ca ea sa fie daramata si sa se zideasca pe locul ei biserica cea noua, cu hramul Sfanta Treime, cum a dorit vornicul Fotache Stirbei.
Lucrarea s-a realizat intre anii 1837-1838, in timpul Locotenentei mitropolitane, alcatuita din episcopii Neofit al Ramnicului, Chesarie al Buzaului si Ilarion al Argesului (1834-1840), epitrop fiind clucerul Scarlat Urlateanu.
Catre sfarsitul anului 1837 au fost depuse in biserica, in dreapta pronaosului, osemintele ctitorului Fotache Stirbei si ale sotiei sale Ralita, sub o lespede de piatra de porfir, avand o inscriptie cu frumoase litere chirilice.
La 15 august 1838, biserica cea noua, cu hramul Sfintei Treimi, de dimensiuni mari, ca pentru o enorie, a fost tarnosita, luand de la biserica veche, pe locul careia a fost cladita si „hramul Sfantului Prooroc Ilie, ca un al doilea hram", cum glasuieste pisania.
Dintr-o insemnare facuta pe Mineiul lunii februarie, de preotul Ioan Castrisie, care slujise si la vechea biserica, aflam ca in anul 1839 inca se mai lucra la noua biserica, desi, din pisania ei, stim ca a fost sfintita la 15 august 1838.
Cu toate ca i s-a dat hramul principal Sfanta Treime, ea a continuat sa fie numita biserica Sfantul Ilie de pe Podul Calitii, potrivit vechiului hram, purtat de cele doua biserici precedente, cu care se obisnuisera credinciosii. Dupa anul 1860, cand Podul Calitii a devenit Calea Craiovei, Sfantului lacas i s-a zis biserica Sfantul Ilie-Calea Craiovei. Denumirea biserica Sfantul Ilie-Rahova a primit-o in anul 1878, dupa victoria armatei romane asupra turcilor, in razboiul de independenta din 1877, cand Calea Craiovei a capatat numele Calea Rahovei. Tot atunci, Ulita Nemteasca a primit numele strada Smardan, Podul de Pamant a devenit Calea Plevnei, iar Podul Mogosoaia s-a numit Calea Victoriei. Aceasta denumire a bisericii se pastreaza si azi, desi in ultimii ani numele acestui segment al strazii s-a schimbat din Calea Rahovei in George Georgescu.
Ctitoria vornicului Fotache Stirbei, zidita intre anii 1837-1838, este actuala biserica, a treia, in ordinea bisericilor cu hramul Sfantul Prooroc Ilie, ridicate una dupa alta, in acelasi loc de sub poalele Dealului Mitropoliei, pe parcursul a trei veacuri, incepand de la sfarsitul secolului al XVII-lea.
Spre deosebire de bisericile care au precedat-o, actuala biserica (a treia) dainuie de peste 150 de ani, cu toate vicisitudinile care s-au abatut asupra ei datorita vremurilor si oamenilor. Peretii grosi, prevazuti cu legaturi de fier, i-au ingaduit sa reziste atat cutremurului din 11 ianuarie 1838, anul deschiderii ei, de la care a ramas o spartura in pisanie si la pragurile usii principale, cat si celui din 15 septembrie 1844, dar mai ales marelui cutremur de la 10 noiembrie 1940, care i-a provocat grave stricaciuni la cupola. Reparata si bine consolidata, biserica a suferit putin la cutremurele din 4 martie 1977 si 31 august 1986, in urma carora atatea lacasuri din Bucuresti au ramas cu turlele retezate si zidurile crapate. Ea a trecut cu bine si prin suferintele stramutarii din vara anului 1984, cand au avut loc demolari masive de cladiri, cu desfiintari de strazi, in aceasta zona a capitalei.
Arhitectura
Lacasul bisericii Sfantul Ilie-Rahova este impresionant ca arhitectura, fiind o constructie solida de zid, pe un plan dreptunghiular, avand dimensiunile de 25 m lungime si 12 m latime, cu o absida semicirculara si o cupola joasa pe naos, cu plafon de gard de nuiele de alun de 7 m in diametru si zece ferestre.
Zidurile groase de un metru si picioarele lungi ale arcurilor au dat posibilitatea constructorului sa faca in interior, in dreptul celor doua strane, o forma ovala peretilor, cu toate ca biserica are forma dreptunghiulara si numai peretele altarului in absida.
Stilul constructiei este o combinatie de bizantin, la cugola si gotic, la ferestre care-i confera bisericii o silueta aparte.
Biserica mai are pe pronaos o turla inalta de lemn, cu patru ferestre mari, care serveste de clopotnita, amplificand sunetul celor doua clopote.
In interior, sunt trei randuri de stalpi pe care se sprijina arcadele celor trei bolti ale bisericii. La acesti stalpi, numai trei parti sunt in afara, a patra parte aflandu-se in zidul bisericii. Ei se sfarsesc prin cate un capitel in forma patrata.
Tot sanul bisericii este pardosit cu lespezi de porfir, piatra folosita si la ancadramentul ferestrelor, in exterior si la cele doua coloane ale pridvorului. Biserica are si cafas pentru cor, sustinut de doi stalpi.
De la vechea biserica s-a folosit numai fereastra de la proscomidie si capitelurile de la stalpii din dreapta si din stanga de langa cafas.
Patrunzand in interiorul spatios al edificiului, vizitatorul ramane incantat de deschiderea celor doua arcuri mari care sustin cupola si lasa libera vederea catapetesmei, cu sculpturi in lemn, artistic lucrata, poleita cu aur.
Suprafata locuita a bisericii este de 306 m.p.
Arhitectul este necunoscut, la fel si constructorul. Era o vreme cand opera conta, nu autorul.
In anul 1936, Comisia Monumentelor Istorice, sub presedentia profesorului Nicolae lorga, a declarat biserica Sfantul Ilie-Rahova monument istoric.
